Orice promisiune făcută unei persoane din afara ta, promisiune scăpată, asumată sau necesară, te activează, te obligă, nu-ți dă de ales, te limitează de timp și de altele.
Dar ce faci atunci când îți promiți ție ceva?
Mai poți trage de timp, te mai poți face că nu este urgent, că ai când, că nu este chiar necesar?
Ce faci când rațiunea se lovește de pereții sufletului și îți reproșează că e timpul, că nu se poate altfel, că acum nu-ți mai este dat să alegi?
Te mai poți ascunde, acoperi din nou oglinda care te arată slabă, obosită și nepregătită?
Și dacă te folosești de tot și de toate pentru a-ți forța gândul și trupul să aplice promisiune, ce faci?
Accepți, te opui, cauți a câta oară scuze și soluții la complicațiile create singur?
E vreme în care nu am timp de nimeni, timp în care sunt doar eu importantă și prioritară. Poate voi regreta acest ¨doar eu¨, dar cei dragi mie știu că vor înțelege acest egoism târziu și vor spune ¨de data asta doar tu¨.
Am ales să-mi fac o promisiune care implică multe, am ales să fac totul greu și fără ajutor, am ales că e timpul.
Aleg să-mi țin promisiunea făcută cu orice preț ce va să vină.
Paradoxal sau nu, mi-e vreme zbuciumată, dar mi-e al naibii de liniște.
Deși promisiunea mea nu are legătură cu sentimentalul, piesa asta îmi tot curge prin vene