4 aprilie 2023

Te-am ales dintre mări și te-am făcut cuvinte..

Dacă aș avea de ales, aș alege să-ți fiu o mare, dar pentru că sunt doar o femeie și nu am puteri nepământești, aș mai cere de Sus o alegere și aș vrea să-ți fiu o carte.
Să mă alegi dintre milioane de titluri, fie și după copertă sau după falsele recenzii, dar să mă răsfoiești apoi filă cu filă, să mă descoperi, să te surprind, să te fac să zâmbești pe neașteptate, să te întristez, să mă închizi și să mă ții sufocant la piept, să-ți treci degetele peste paginile toate, fie ele și încă necitite, peste coperta care te-a înșelat, dar care te-a adus la mine. 
Să nu-ți dorești să mă deschizi uneori din teama de a nu avea ecou în tine ceea ce găsești în interioru-mi, dar să-ți fie gândul la mine indiferent de locul în care ești și de străinii care-ți rămân pe veci amici. Să-mi pui semn de reamintire acolo unde sufletul tău a bătut cu putere, să-l îndepărtezi adeseori, dar să nu uiți niciodată că e acolo și că te poți întoarce oricând pentru o recitire. 
Adeseori când ceea ce citești în mine să te ia pe nepregătite, să mă închizi și să mă duci gândind hai-hui la buze și să mă respiri. Să-mi simți fiecare literă cum îți aleargă prin vene construind cuvinte pe care nu le va regăsi nimeni în niciun dicționar, ci doar în rândurile zâmbetului tău.
Să mă așezi la capătul visărilor tale și la începutul dimineților leneșe, să mă uiți prin tramvaie și apoi să mă cauți cu disperare. Să mă duci uneori cu tine la mare și să mă uiți în buzunarul inimii tale. Să te așezi la mal de lume cu picioarele mângâiate de apă, să mă deschizi cu vină și să mă citești cu teamă.
Cu vina de a lăsa garda jos, cu teama de a nu afla că poți, că știi, că ai pe cine..




12 septembrie 2018

Sunt ceea ce gândesc, sunt ceea ce merit..

      În toți acești ani care au trecut peste mine am avut parte de oameni frumoși pe care i-am păstrat, de oameni pe care poate nu i-am meritat și care au plecat sau de oameni pe care nu i-am mai putut. Peste tot și toate am încercat să fiu un om bun, o iubită caldă, o mătușă și o nașă mișto, o soră, o fiică și o prietenă prezentă și implicată. Din toate astea, în unele ipostaze m-am descurcat mai bine decât în altele.
Uitându-mă în urmă, dar mai ales în prezent, spun cu asumare că nu aș schimba aproape nimic și pe nimeni. 
Am oamenii și viața pentru care am muncit și pe care îndrăznesc să spun că le merit.
Nu am regretul niciunui timp trecut, niciunui gest făcut sau nefăcut, niciunui om venit sau plecat, niciunui zâmbet arătat sau ascuns, niciunei iubiri consumate sau frânte. 

 
  
Mi-am asumat tot și toate:

      - sunt ceea ce gândesc

      - sunt ceea ce simt

      - sunt ceea ce merit

      - sunt tot ceea ce vreau să fiu.

28 septembrie 2016

Și dacă ar exisa o zi a tatălui?


Să fie doar ziua lui, nu cea din buletin, nu cea din calendar, o zi din suflet pentru el. Să îi spui că știi, că ai văzut, chiar dacă nu i-ai spus niciodată, că ai apreciat și că ai fi putut face mai mult.

Să îi spui că nimic din tot ce a făcut nu a fost în zadar. Nici cuvintele, nici gesturile, nici privirile lui.
Că ai văzut, că ai simțit fiecare efort, fiecare lacrimă scursă de oboseală, de dor, de neputință.
Că nu i-ai spus niciodată pentru că ai crezut greșit că nu este nevoie, că știe, că o vei face în altă zi.
Că i-ai apreciat munca făcută pentru tine, efortul, ascunderea din spatele unui pahar cu vin sau că n-ai putut să îți găsești timp pentru a-l opri din alergarea lui pentru o clipă cât pentru o veșnicie, să-l așezi lângă tine și să-l odihnești puțin.

Dacă ar exista o zi a tatălui i-ai recunoaște că ai luat totul de-a gata, că ai crezut aproape mereu că meriți și că e treaba lui să facă?

Cine știe, poate că o zi a tatălui ar mai rupe din încătușarea gândului că nu este doar o mână de lucru în casa în care ai devenit om. Și poate așa ți-ai aminti când te-a dus cu sania în plimbări sub fulgi de nea sau a stat în ușa camerei tale neputincios când mama ta îți veghea stările febrile și că ședințele cu părinții i-au fost mereu străine și urâte.

Și dacă ar exista o zi a tatălui i-ai lua măcar o floare și i-ai zâmbi în timp ce se fâstâcește emoționat? Te-ai așeza în dreapta lui pe canapea și ați privi meciul împreună fără să conteze cine joacă, de ce și pentru ce motiv? L-ai privi pe furiș cu coada ochiului cum stă privind dincolo de ecran obosit și rupt parcă din filmele vechi și minunate?

Și poate dacă ai institui o zi doar a lui te-ai duce mai des acasă, i-ai ascunde toate grijile, l-ai asculta mai mult și mai atent, l-ai vedea.

Dacă i-ai recunoaște acel interval de timp ca fiind doar al lui, măcar atunci te-ai trezi de dimineață să împărțiți micul dejun și să-i veghezi răsăritul? L-ai privi cu adevărat în acea zi în timp ce meșterește prin casă?

Și dacă ar exista o zi a tatălui poate că n-ai mai ezita să-i găzduiești mâinile aspre și epuizate într-ale tale și să îi spui că îi mulțumești pentru tot.


2 august 2016

Băi, știi ce, a fost mișto!


Răzvan, misiunea mea, a cărei dimensiune nici măcar nu o bănuiam atunci, a început acum fix 18 ani, într-o dimineață de luni. 

Misiunea de a-ți fi cea mai bună mătușă și prietenă din câte există.

Am râs mult noi doi în toți acești ani, ne-am distrat, ne-am prostit, ne-am ciondănit, am construit vise, am dărâmat bariere, am înfruntat uneori întreaga lume şi am crescut împreună în diverse moduri.


Tu Răzvan, cu multe adunate şi trăite ai devenit un om frumos, responsabil, un tânăr cald, cu valori și standarde ridicate sus-sus, cu simţul realităţii. Toate astea mă fac să fiu absolut sigură că ești pregătit pentru noua ta aventură: aceea de adult cu acte în regulă, cu obligații și așteptări. 

Să-ți fie călătoria asta de “om mare” senină și sănătoasă, în care să iei decizii înțelepte în dimineţi fericite și să facă parte din ea oameni buni și frumoși care să te însoțească peste vieți. 

Îți doresc ca peste timp, când vei trage linie peste tot și toate, să poți privi înapoi zâmbind și să spui: băi, știi ce, a fost mișto! 


La mulţi ani adultule, te iubesc mai mult decât vei ști vreodată!

18 ianuarie 2016

Triunghiul dramei: victimă-agresor-salvator


Un abuz este un abuz și punct. Nimic nu vine după el. Nicio scuză, nicio deformare a realității, nicio justificare, nicio tentativă de îndreptare.
Fiecare dintre noi a experimentat, măcar o dată în viața lui, o relație abuzivă. Formele sub care a venit acest abuz au fost diferite de la caz la caz. Un cuvânt, un gest, o lipsă, o ignorare, o lovire. Abuz verbal, fizic, sentimental, social, nu contează, așa cum spuneam, un abuz este un abuz indiferent de haina sub care vine.

Nu crezi că ți se poate întâmpla și ție și te lansezi în discuții moralizatoare și în sfaturi psihologice atunci când apare acest subiect în cercul tău de interes social, fără să înțelegi, decât târziu și dureros, că și tu faci parte din mulțime.
Cea mai întâlnită formă de abuz într-o relație este cea verbală. Atunci când ți se aruncă cuvinte, mascate de supărări. Atunci când omul iubit vorbește în termeni urâți despre tine, despre ai tăi, despre preocupările tale, despre ceea ce ești. Toate astea sunt abuzuri.
Te minte, te înșeală, aruncă după tine cu ceva la nervi, te fură, folosește în avantajul propriu o realitate pe care o distorsionează, da, ești într-o relație abuzivă.
Tindem să trecem ușor peste cuvintele celuilalt, îi căutăm scuze sau chiar mai rău considerăm că le-am provocat, deci le merităm.
Indiferent de gradul de educație sau de experiență al fiecăruia, experimentăm, în poveștile noastre de iubire, de prietenie, de colegialitate, în relațiile sociale de orice fel, triunghiul dramei: victimă-agresor-salvator.
Victimă atunci când ți se adresează abuzul, victimă când consideri că meriți, victimă când accepți. Agresor atunci când ești cel care inițiază abuzul, îl întreține, îl perpetuează și salvator atunci când ai senzația falsă că este doar un episod în comportamentul celuilalt și că îl poți schimba.
Dar dacă după o scurtă anamneză a propriei vieți realizezi că nu ai avut și nu ai un comportament patologic de acceptare a violenței de orice fel ca pe ceva natural și potrivit ție, înseamnă că problema nu este la tine. Așadar, pleacă. Și pleacă repede din acel tip de relație pentru că te va mânca de viu și va începe din interior. Pragul dintre cele două laturi ale acestui triunghi al lipsei de putere, victimă-agresor, este unul foarte fragil și poate fi trecut cu mare ușurință.
De câte ori nu ne-a adus celălalt în postura de a spune ceea ce gândeam cu adevărat, să dăm replică “pe măsura”?
Mai trist și cel mai trist nu mi se pare un abuz din partea celorlalți, pe care îl poți îndepărta din viața ta, ci abuzul propriu. Atunci când cedezi și comiți un abuz asupra propriei educații, a propriilor principii de viață, asupra propriei moralități. Atunci când accepți altceva decât ceea ce meriți, altceva decât ceea ce ai fost educat, altceva decât ceea ce ți se potrivește cu adevărat.
Deși zi de zi în relație cu ceilalți, suntem în primul rând în relație cu noi iar când tragi linie după o zi, după o întâlnire, după o experiență, trebuie să ai sufletul ușor referitor la ceea ce ai făcut și ai fost tu în acea relație. Până la urmă, nu-i așa, cea mai importantă persoană din viața noastră suntem noi înșine.
            După ce vei identifica tipul de abuz și vei îndepărta sursa va urma o perioadă în care vei fi furios pe tine, perioadă în care vei vedea cu adevărat realul din relațiile tale și vei înțelege că poți să-ți asumi multe greșeli, multe reacții, multe devieri, dar lipsa de bun simț, de educație, vulgaritatea sau golănia este doar bagajul celuilalt. Nu ești responsabil pentru ceea ce este și ce face celălalt și nici nu trebuie.
Un om în viața căruia nu are loc patologicul va face tot posibilul să nu devină agresor la rândul lui și să înțeleagă că nu este rolul lui și nici nu poate salva pe toată lumea.
Cu ani în urmă citeam ceva ce n-am uitat încă, și sună cam așa: o faptă rea se îndreaptă printr-o faptă bună, o vorbă rea nu se îndreaptă prin nimic. 
Un cuvânt poate răni mai mult decât 10 fapte (este adevărat că depinnde și de fapte), poate dezbina, poatre ucide sentimente, poate pierde un respect, poate modifica un curs al vieții.  
Avem parte de relații diverse clipă de clipă, de la intim la cel mai îndepărtat social. În toată vâltoarea întâmplărilor și a sentimentelor oprește-te pentru o clipă și fii propriul tău salvator, nu o victimă sau un agresor.
În fond, nu-i așa, nu iubim cu adevărat ceea ce nu respectăm.
Să începem cu respectul față de propriul corp, față de propria minte, față de propriile valori și principii pentru că în povestea noastră, în primul rând este vorba de noi, și apoi de celălalt. 
Oameni vom mai întâlni, dar cu noi rămânem până la sfârșit.

14 octombrie 2013

Bip, bip, bip!

Bip, bip, bip! Sunetul aparatului ce-ți măsoară viața îți sună înfricoșător.
O venă, avem nevoie de o venă să punem perfuzia, își spune doar pentru ea asistenta de la Urgență.
Pic, pic, pic! Picături de cloruri urcă agale prin toate ale tale. Ai vrea să dormi, dar sunetul aparatelor se transformă într-un ciocan care-ți lovește obraznic liniștea.





Tip, tip, tip! Tiptil te agăți de linia trasată de un îndrumător și ești dus să te fotografiezi pe dinăuntru. Aștepți . . și o dată cu tine așteaptă și preotul de la capelă să termine slujba. Vocea îi răsună pe holul de la Radiografii, îți sună a moarte cântecul lui, a adio, a sinistru, a “neviață”.
E sărbătoare șoptește cineva.
Tac, tac, taci! Te întinzi din nou, ești obosit. Oameni în halate colorate se agită în încăpere, îți explică ceva. Nu înțelegi ce.
Bip, bip, bip! Ți-e teamă, dar nu contează . . . atâta timp cât se aude sacadat mașinăria, ești încă viu!




10 mai 2013

Să-ți scriu


                                                                           - Ionel Simota -
De trupul meu se sparge trupul mării,
Te port în gând, deși nu știi nimic,
Îți cânt cu freamătu-nserării
Și umbra dintre valuri ți-o ridic.





Sărutul mi se sparge chiar pe buze
Și nu e loc ca să-ți mai spun că doare,
Cu melci, cu scoici, cu soare și meduze
Îți scriu acum, ființă-ncântătoare...

Corăbii trec prin mine și îmi fură
Cel mai frumos poem pe care-l știu,
Din versuri moare câte o măsură,
Dar mă-ncăpățânez și tot îți scriu.





De-ar fi furtună marea și pustiu
Și de-aș orbi, tot aș putea să-ți scriu...


13 martie 2013

O piesă tandră

Aseară a fost prima dată când am văzut-o pe Maia Morgenstern jucând teatru și a fost magic. 

"Tragedie dentară" de la Teatrul Evreiesc de Stat mi-a răsunat în simțuri a tandru, a tragic, a tulburare.
Da, a tandru, în ciuda subiectului cumplit. Nu știu de ce, pur și simplu tandru. 

Povestea a doi părinți evrei care își "pierd" ambele fete (pe una în mâinile naziștilor iar pe cealaltă în cele ale credinței) mi-a adus o Maia Morgenstern mamă, forță, speranță, durere, soție. 

Într-una din scene, trei dintre cele 4 personaje stau nemișcate în timp ce povestitorul deapănă povestea.

Câteva secunde bune, cât a durat monologul, Maia Morgenstern a rămas țintuită în momentul său fără de viață și mi-am dat seama că asta este cea mai bună descriere a sa, o actriță "înțepenită" într-un talent aflat dincolo de orice cuvânt.

Despre bucățile neașteptate de umor ironic, umor de viață, și despre muzica Adei Milea, care însoțește această drama a Holocaustului într-un mod sfâșietor, nu pot să spun decât că au adus un plus covârșitor năucirii mele. 

Andrei Finți, soțul dentist al mamei sfâșiate de dorul fetelor, mi-a "apărut" surprinzător în preferințe. Recunosc, este incredibil de bun în acest rol.

Toate trec, toate pot fi suportate, toate câte ni se întâmplă sunt din viață,  sunt viață. 
"Tragedie dentară" este o piesă despre fiecare dintre noi, despre pierderile ce nu fac sens uneori, despre iubire în forma ei cea mai pură și naivă, este o piesă pe care trebuie să o vezi cu sufletul. 


13 decembrie 2012

Astăzi mi s-a întâmplat un om bun



astăzi am trăit un gest frumos
un "ceva" făcut fără motiv, fără explicații, fără greutate
astăzi mi s-a întâmplat un om bun
am zâmbit și mi-am spus din nou că nu, viața nu e pe zile
viața e pe atingeri de suflet, pe oameni frumoși, pe adunări de zâmbet

13 septembrie 2012

Mi-e iar septembrie!



Mi se întâmplă toamnă cu examene, cu vis de copilărie ce se transformă pagină cu pagină în real, cu aniversare - care îmi tot aleargă nebună spre o cifră rotundă-, cu ațipiri în zori, cu bagaje ce se înghesuie frumos în ușă, cu gând de ai mei și de cald.

E septembrie și-mi freamătă a liniște și a așteptare de ploaie care să-mi spele tot praful de pe lunile întâmplate.

                               În sfârșit, ești toamnă!

3 august 2012

Bucuria mea blondă, La mulţi ani!


Răzvan, eşti una dintre cele mai mari bucurii din toată viaţa asta a mea. 

Să ne rămâi la fel de frumos, de sănătos, de cuminte, de adunat, de talentat şi de iubitor cum eşti acum în prag de buletin. :)

Te iubesc, ştii doar! :-*




6 iulie 2012

La mulţi ani cu frumos, Andrei!


Ştiu că eşti cuminte, frumos, deştept, harnic, ascultător, amuzant, visător, talentat, fermecător şi european cu drepturi. :P

Ştii că te iubesc şi-ţi sunt mereu aproape.


















La mulţi ani cu frumos, cu cald, cu linişte..cu noi! 

23 aprilie 2012

Un turn albastru, tot albastru



Mă știi că nu pot picta, așa cum aș vrea, pereții sufletului tău cu iubirea mea, că nu-ți pot cânta zâmbetul care îmi tot apare pe portativul din înăuntru, că nu-ți pot rescrie timpul pentru a-ți fi și trecut și că nu-ți pot restaura starea de dinaintea atingerii de dor.


Pot doar să fac din atâtea turnuri care ni s-au construit împrejur unul singur.
Un turn doar al nostru în care să ne putem săruta și aduna strâns sub același vis, aceeași ploaie, același apus, sub aceeași bătaie de pleoapă și de inimă.
Turnul din visul tău.
Un turn albastru, tot albastru. 

18 martie 2012

O seară cu Lara


Mi-am pus un pahar cu vin, am deschis larg fereastra, scriu și privesc din când în când noaptea.
Nu e nicio noutate pentru cei care au măcar o idee despre mine că Lara Fabian este una dintre artistele mele preferate și că muzica ei picură mereu prin venele mele de îndrăgostită. Am așteptat concertul ăsta cu sufletul și cu emoția primirii unui dar de neprețuit și nu m-am înșelat sperând mult de la această seară.
N-am să mă încurc în multe cuvinte. Spun doar că nu m-am așteptat ca Lara Fabian să fie atât de magică, de minunată și de frumoasă, n-am crezut că munca unui grup mic și entuziast de pe Facebook (care a pregătit 4000 de foi din inimă pentru ca Lara să știe că a fost așteptată) va antrena aproape toată sala, așa cum n-am crezut că voi rămâne atâtea minute după concert fără toate cuvintele.
În noaptea asta nu sunt bogată în cuvinte, în noaptea asta zâmbesc doar a bine, a liniște și a frumos.




Ar fi multe de spus și de comentat cu privire la public, dar în acest moment am să spun doar că da,  românii pot fi tare faini.  



Felicitări grupului care ne-a adunat atât de frumos la București într-o mare inimă. 







       
      
Asta i-a fost reacția la momentul ”surpriză”.
                                                                                                      
                                                                             
                                        

Foto: Emilia Nicolae


Foto: Lara Fabian - Page Officielle

2 martie 2012

Complici prin nepăsare și neimplicare

       
Ca ființă umană înzestrată cu sentimente nobile, cu puterea iubirii de aproape, cu conștiință, ai crede că nu se poate trece prin viața asta cu ochii închiși, cu sufletele baricadate doar între interese proprii. Ai spune că nu se poate ca un soț care a făcut cu o femeie 7 copii să nu aibă timp să vadă cum sufletul de lângă el se chinuie cu demonii minții de atâta amar de timp. Ți-ai dori ca o întreagă familie să nu se amăgească în fața unui aproape care a încercat de două ori să se sinucidă și care este lăsat să iasă la plimbare cu copiii săi minori.

Zilnic încerc să citesc doar în fugă titlurile din ziare, atât cât să mă păstrez ancorată în realitate, dar vestea dispariției unui tată cu doi copii m-a țintuit în fața presei scrise și a celei vorbite. Am urmărit căutările, strigătul mamei de fetiță ce avea doar 3 ani, solidaritatea oamenilor care au împărțit fotografia pe paginile lor de socializare, speranța fiului rămas acasă că nu va duce toată viața povara ultimului telefon dat de criminalul sinucigaș, naivitatea surorii care credea că fratele doar încearcă să-și sperie rudele. 
N-am avut tăria să citesc conținutul știrii care anunța tragedia pe care o anticipasem cu toții.  Sunt revoltată, furioasă, tristă! 

”Nu se poate!”, strigă rudele care par să nu înțeleagă nimic. BA SE POATE, ba se poate ca un om care dădea semne de dezechilibru să facă o nenorocire, ba se poate ca în lumea lui, pe care nu ai vrut, n-ai știut să o vezi, s-a petrecut ceva groaznic, ba se poate ca după ce te-ai axat doar pe viața ta să te întrebi retoric ”oare ce i s-a întâmplat?”.

Avem timp să ne pierdem clipele într-aiurea, să emitem judecăți de valoare cu privire la viața altora, avem timp să facem sex neprotejat în numele credinței și să-i lăsăm pe alții să ne crească copiii, avem timp să judecăm după final și să urlăm de neputință, dar nu avem timp să îl cunoaștem pe cel de lângă noi, să îl vedem cu adevărat, să îi auzim furia, zbaterea și neputința.

Știu și am văzut cum este să accepți și să înțelegi boala unei ființe dragi, știu că ai nevoie de o forță năucitoare să lupți cu omul pe care îl iubești, să faci pentru el ceea ce nu mai poate face singur, știu că nu este ușor să accepți. Nu, nu spune nimeni să ne apucăm cu toții de studii aprofundate despre psihicul și comportamentul uman pentru a preveni sau vindeca toate astea, nu trebuie să ne rupem de viața noastră sau să facem cine știe ce sacrificii pentru a ajuta. Este suficient doar să privim cu adevărat, măcar o dată pe zi, la oamenii dragi de lângă noi. Este suficient să simți schimbarea, să te întrebi și să ceri ajutorul celor care ar putea ști.

Și-a ucis propriul destin sau pe al altora pentru că era trist sau slab, pentru că Dumnezeu i-a cerut, pentru că nu mai era iubit de femeia de lângă el, pentru că avea motive să sancționeze un comportament considerat în mod subiectiv nepotrivit sau pentru că s-a certat cu omul drag, asta ne spunem între noi ”supraviețuitorii”, ”puternicii”, când ne așezăm la o șuetă despre destinele altora.
 Nu, nu religia îl împinge la suprimarea vieții celui de lângă, nu lipsa de iubire a unei femei, nu dorința de a pedepsi, nu trădarea îl fac să spună ”gata” pentru el și pentru cei dragi, nu. Boala face toate astea din cel de lângă tine, o boală care NU TACE, o tulburare a sănătății mentale care DĂ SEMNE clare, încearcă să atragă atenția, să strige: sunt aici, voi prelua controlul asupra omului pe care îl iubești, privește-mă, încearcă să mă înlături, cere ajutor, cel drag ție îmi este în putere, FĂ TU CEVA pentru că el nu mai poate.

Citesc zi de zi despre comportamente deviante, despre crime și criminali, despre sinucideri . . și tot zi de zi îmi confirm că facem cu toții parte din acest angrenaj al purtării de culpă prin nepăsare, prin neimplicare, prin egoism,  prin negare.