21 februarie 2017

Visează-mi tu ceva

Dragostea mea, eu iar nu pot să dorm. 

Insomniile mele mă vor purta și în astă noapte prin lumea, neliniștile și visele tale.

Eu mă voi plimba pierdută printre gânduri și pregătită pentru încă o călătorie a ta fără de mine prin somn, tu cheamă-mă zâmbind atunci când ochii tăi arzând ar mai vrea, dar nu mai pot să mă privească.

Sărută-mă cald și așează-te cuminte peste brațul meu. 

Adormi!

Încerc, dar nu reușesc să te ajung din urmă. Te simt cum te lași alunecând înspre visare. 

Dormi!

Rămân iară trează știind că la un capăt din toate viețile noastre, dacă voi avea de ales, voi alege să te privesc tot pe tine.

Poate așa m-aș putea trezi într-o altă viață cu zâmbetul tău pierdut în mine și mi-ar fi mai simplu să te caut și să te găsesc din nou și din nou. 

Tresari ușor în somn și îmi vii mai aproape. Pare că ți-e senin acolo în visare.

Știi oare că deja mi-e dor de tine?

Dar tace dorul meu și tu dormi. Eu mai rămân să te privesc și în freamătul acestei nopți de nesomn.

Dragostea mea, în noaptea asta și doar de data asta, visează-mi tu ceva.  

Un singur vis pentru amândoi! 





3 decembrie 2016

În mod egal, așa cum n-ai iubit..


hai să-mpărțim tot ce-am trăit,
în mod egal, așa cum n-ai iubit.
am să rețin eu lacrima nespusă
tu poți să povestești știindu-mă distrusă..

și poți să iei cu tine acel dans
ce ca un rest din vis ne-a mai rămas
eu voi lua la mine veșnica-ți ta goană
și voi păstra tăcută orice lipsă, orice toană.

păzește tot la tine sărutul dimineții
cafeaua mea cu lapte, iubirile amiezii
sub tâmple am să trăiesc eu zbaterea nebună
plecările-ți grăbite, minciuna de sub lună.

și dacă tot e să împărțim în mod egal
n-am să păstrez nici fericirea unui tren banal
știu, acea bucurie să mă vezi era doar politețe
că n-ai tu loc în suflet de gesturi îndrăznețe.

eu am să rup din mine, cu inimă cu tot
nevoia de un noi, de tot ce nu a fost.
tu poți să-nchizi orice canal spre mine
oricum n-ai mai lăsat nimic întreg, viu sau de un bine.

hai să-mpărțim tot ce-am trăit,
în mod egal, așa cum n-ai iubit.
și să tot pleci cu lașitatea ta imensă
eu voi mai sta, iubirea mea-i rămasă neînvinsă..



28 octombrie 2016

Un rest fugar de dor

A fost din nou o dimineață, a câta oară, în care m-am trezit atingând lipsa ta cu mâinile.

Nu, nu știu dacă era un rest de la un vis sau doar un rest fugar de la un dor.


Mai ții minte? Sunt mâinile care adună, care liniștesc, care îmbrățișează, care mângâie, mâinile care pot desena pe corp și în suflet iubirea, sunt mâinile care n-au învățat încă să te alunge.


M-am culcat la loc senină știind că nu am și nu ai nevoie de o dimineață cu resturi de dor pentru a ști cert că mâinile mele te vor atinge mereu, chiar și atunci când nu vor putea ajunge la tine.

15 octombrie 2016

Dilema mea din această toamnă ești iarăși tu

Ce faci atunci când cineva îți pleacă de mai multe ori decât se întoarce?

Cum spui din nou și iar sufletului: hai, fă zgomot, arată-i drumul înapoi, poate doar s-a rătăcit până acum printre gânduri și printre muritori.  
Hai, sonorizează-i drumul înspre noi, poate doar și doar de data asta va zăbovi de tot și cu de toate.


Cine știe, poate va mai dăinui pentru o ultimă dată, pentru toate acele dăți în care a fugit, s-a ascuns, n-a putut, n-a știut.

Și dacă îți rămâne, ce vei face când îți va mai sta încă o dată în pragul inimii cu un umăr afară și cu un zâmbet înauntru?


Vei întinde din nou mâna sau vei opri inima? 

3 octombrie 2016

28 septembrie 2016

Și dacă ar exisa o zi a tatălui?


Să fie doar ziua lui, nu cea din buletin, nu cea din calendar, o zi din suflet pentru el. Să îi spui că știi, că ai văzut, chiar dacă nu i-ai spus niciodată, că ai apreciat și că ai fi putut face mai mult.

Să îi spui că nimic din tot ce a făcut nu a fost în zadar. Nici cuvintele, nici gesturile, nici privirile lui.
Că ai văzut, că ai simțit fiecare efort, fiecare lacrimă scursă de oboseală, de dor, de neputință.
Că nu i-ai spus niciodată pentru că ai crezut greșit că nu este nevoie, că știe, că o vei face în altă zi.
Că i-ai apreciat munca făcută pentru tine, efortul, ascunderea din spatele unui pahar cu vin sau că n-ai putut să îți găsești timp pentru a-l opri din alergarea lui pentru o clipă cât pentru o veșnicie, să-l așezi lângă tine și să-l odihnești puțin.

Dacă ar exista o zi a tatălui i-ai recunoaște că ai luat totul de-a gata, că ai crezut aproape mereu că meriți și că e treaba lui să facă?

Cine știe, poate că o zi a tatălui ar mai rupe din încătușarea gândului că nu este doar o mână de lucru în casa în care ai devenit om. Și poate așa ți-ai aminti când te-a dus cu sania în plimbări sub fulgi de nea sau a stat în ușa camerei tale neputincios când mama ta îți veghea stările febrile și că ședințele cu părinții i-au fost mereu străine și urâte.

Și dacă ar exista o zi a tatălui i-ai lua măcar o floare și i-ai zâmbi în timp ce se fâstâcește emoționat? Te-ai așeza în dreapta lui pe canapea și ați privi meciul împreună fără să conteze cine joacă, de ce și pentru ce motiv? L-ai privi pe furiș cu coada ochiului cum stă privind dincolo de ecran obosit și rupt parcă din filmele vechi și minunate?

Și poate dacă ai institui o zi doar a lui te-ai duce mai des acasă, i-ai ascunde toate grijile, l-ai asculta mai mult și mai atent, l-ai vedea.

Dacă i-ai recunoaște acel interval de timp ca fiind doar al lui, măcar atunci te-ai trezi de dimineață să împărțiți micul dejun și să-i veghezi răsăritul? L-ai privi cu adevărat în acea zi în timp ce meșterește prin casă?

Și dacă ar exista o zi a tatălui poate că n-ai mai ezita să-i găzduiești mâinile aspre și epuizate într-ale tale și să îi spui că îi mulțumești pentru tot.


2 august 2016

Băi, știi ce, a fost mișto!


Răzvan, misiunea mea, a cărei dimensiune nici măcar nu o bănuiam atunci, a început acum fix 18 ani, într-o dimineață de luni. 

Misiunea de a-ți fi cea mai bună mătușă și prietenă din câte există.

Am râs mult noi doi în toți acești ani, ne-am distrat, ne-am prostit, ne-am ciondănit, am construit vise, am dărâmat bariere, am înfruntat uneori întreaga lume şi am crescut împreună în diverse moduri.


Tu Răzvan, cu multe adunate şi trăite ai devenit un om frumos, responsabil, un tânăr cald, cu valori și standarde ridicate sus-sus, cu simţul realităţii. Toate astea mă fac să fiu absolut sigură că ești pregătit pentru noua ta aventură: aceea de adult cu acte în regulă, cu obligații și așteptări. 

Să-ți fie călătoria asta de “om mare” senină și sănătoasă, în care să iei decizii înțelepte în dimineţi fericite și să facă parte din ea oameni buni și frumoși care să te însoțească peste vieți. 

Îți doresc ca peste timp, când vei trage linie peste tot și toate, să poți privi înapoi zâmbind și să spui: băi, știi ce, a fost mișto! 


La mulţi ani adultule, te iubesc mai mult decât vei ști vreodată!

20 iunie 2016

. . erai în toate şi în reflexia zborului meu


Aseară ţi-am dat contur, erai în toate şi în reflexia geamului din trenul nostru.
Te-am zărit când urcam, tu coborai să fumezi. Ne-am privit!
Din tot acel spaţiu, eu aveam timp şi loc lângă tine: vagonul 6, locul 66.
Două ore şi un gând de goană printre norii care îmbrăcau cerul şi pe noi . .  iar eu am tăcut. Ce-aş fi putut să-ţi spun?
Nici n-am mai citit măcar, mi-am întors privirea către geamul care dădea înspre lumea şi natura care se întrecea, dar n-am văzut decât reflexia ta. A fost o călătorie frumoasă în care am zărit din nou totul. Şi era atât de simplu.
Ştiu, până la finele acestei statice zile imaginea ta se va pierde sau poate că . . cine ştie, voi mai zâmbi un timp, o seară, un drum, un cer.
Nici nu mai contează când se va risipi sau peste ce se suprapune, aseară m-am îndrăgostit.
   Stăteai alături în tăcere şi reflexia ta în mine mi-a însoţit toate zborurile.





18 ianuarie 2016

Triunghiul dramei: victimă-agresor-salvator


Un abuz este un abuz și punct. Nimic nu vine după el. Nicio scuză, nicio deformare a realității, nicio justificare, nicio tentativă de îndreptare.
Fiecare dintre noi a experimentat, măcar o dată în viața lui, o relație abuzivă. Formele sub care a venit acest abuz au fost diferite de la caz la caz. Un cuvânt, un gest, o lipsă, o ignorare, o lovire. Abuz verbal, fizic, sentimental, social, nu contează, așa cum spuneam, un abuz este un abuz indiferent de haina sub care vine.

Nu crezi că ți se poate întâmpla și ție și te lansezi în discuții moralizatoare și în sfaturi psihologice atunci când apare acest subiect în cercul tău de interes social, fără să înțelegi, decât târziu și dureros, că și tu faci parte din mulțime.
Cea mai întâlnită formă de abuz într-o relație este cea verbală. Atunci când ți se aruncă cuvinte, mascate de supărări. Atunci când omul iubit vorbește în termeni urâți despre tine, despre ai tăi, despre preocupările tale, despre ceea ce ești. Toate astea sunt abuzuri.
Te minte, te înșeală, aruncă după tine cu ceva la nervi, te fură, folosește în avantajul propriu o realitate pe care o distorsionează, da, ești într-o relație abuzivă.
Tindem să trecem ușor peste cuvintele celuilalt, îi căutăm scuze sau chiar mai rău considerăm că le-am provocat, deci le merităm.
Indiferent de gradul de educație sau de experiență al fiecăruia, experimentăm, în poveștile noastre de iubire, de prietenie, de colegialitate, în relațiile sociale de orice fel, triunghiul dramei: victimă-agresor-salvator.
Victimă atunci când ți se adresează abuzul, victimă când consideri că meriți, victimă când accepți. Agresor atunci când ești cel care inițiază abuzul, îl întreține, îl perpetuează și salvator atunci când ai senzația falsă că este doar un episod în comportamentul celuilalt și că îl poți schimba.
Dar dacă după o scurtă anamneză a propriei vieți realizezi că nu ai avut și nu ai un comportament patologic de acceptare a violenței de orice fel ca pe ceva natural și potrivit ție, înseamnă că problema nu este la tine. Așadar, pleacă. Și pleacă repede din acel tip de relație pentru că te va mânca de viu și va începe din interior. Pragul dintre cele două laturi ale acestui triunghi al lipsei de putere, victimă-agresor, este unul foarte fragil și poate fi trecut cu mare ușurință.
De câte ori nu ne-a adus celălalt în postura de a spune ceea ce gândeam cu adevărat, să dăm replică “pe măsura”?
Mai trist și cel mai trist nu mi se pare un abuz din partea celorlalți, pe care îl poți îndepărta din viața ta, ci abuzul propriu. Atunci când cedezi și comiți un abuz asupra propriei educații, a propriilor principii de viață, asupra propriei moralități. Atunci când accepți altceva decât ceea ce meriți, altceva decât ceea ce ai fost educat, altceva decât ceea ce ți se potrivește cu adevărat.
Deși zi de zi în relație cu ceilalți, suntem în primul rând în relație cu noi iar când tragi linie după o zi, după o întâlnire, după o experiență, trebuie să ai sufletul ușor referitor la ceea ce ai făcut și ai fost tu în acea relație. Până la urmă, nu-i așa, cea mai importantă persoană din viața noastră suntem noi înșine.
            După ce vei identifica tipul de abuz și vei îndepărta sursa va urma o perioadă în care vei fi furios pe tine, perioadă în care vei vedea cu adevărat realul din relațiile tale și vei înțelege că poți să-ți asumi multe greșeli, multe reacții, multe devieri, dar lipsa de bun simț, de educație, vulgaritatea sau golănia este doar bagajul celuilalt. Nu ești responsabil pentru ceea ce este și ce face celălalt și nici nu trebuie.
Un om în viața căruia nu are loc patologicul va face tot posibilul să nu devină agresor la rândul lui și să înțeleagă că nu este rolul lui și nici nu poate salva pe toată lumea.
Cu ani în urmă citeam ceva ce n-am uitat încă, și sună cam așa: o faptă rea se îndreaptă printr-o faptă bună, o vorbă rea nu se îndreaptă prin nimic. 
Un cuvânt poate răni mai mult decât 10 fapte (este adevărat că depinnde și de fapte), poate dezbina, poatre ucide sentimente, poate pierde un respect, poate modifica un curs al vieții.  
Avem parte de relații diverse clipă de clipă, de la intim la cel mai îndepărtat social. În toată vâltoarea întâmplărilor și a sentimentelor oprește-te pentru o clipă și fii propriul tău salvator, nu o victimă sau un agresor.
În fond, nu-i așa, nu iubim cu adevărat ceea ce nu respectăm.
Să începem cu respectul față de propriul corp, față de propria minte, față de propriile valori și principii pentru că în povestea noastră, în primul rând este vorba de noi, și apoi de celălalt. 
Oameni vom mai întâlni, dar cu noi rămânem până la sfârșit.

3 decembrie 2014

plouă peste primele noastre zăpezi, iubire


plouă lent, apatic, cochet, zgomotos
parcă ar încerca un ceva să ne topească toate dorurile sub picăturile jucăușe și să ne înflorească altele,
altele mai blânde sau mai puține sau mai altfel sau . . cine știe
încă nu știu răspunsuri la toate cele care ne sunt întrebate
îmi este cert doar că ne plouă peste dorurile înzăpezite și..
.. ne plouă frumos

25 noiembrie 2014

Cu palme mă țin strâns lipită de lună

 
cu palme mă țin strâns lipită de lună
cu zâmbetul tău mă răsfăț înspre nori
diminețile toate îmi șoptesc a lumină
pentru nopțile care mă țin departe de noi..


absența ta îmi aduce furtună
în venele-mi triste îmi cântă un cor
cu palme mă țin strâns lipită de lună
ca să nu mă scapăt înspre hăul de dor..

întind către tine un braț și doi umeri
să-i cuprinzi într-un zâmbet și să ieși spre lumină,
la mine să lași bucăți din dureri
și să stăm.. cu palmele patru strâns lipite de lună..


și să știi că aici, între toate ale mele
poți lăsa peste timp trăirea nebună
că nu-ți strig nimic când cuvinte-ți par grele
cu iubire aștept să ne desprindem de lună..


6 noiembrie 2014

absența mea cu ochi căprui...

...cu chip ascuns și gând hai-hui,
te tot aștept să te despui
de temeri, gânduri, și să-mi vii.

să ne plimbăm de mână
pe mal de lună plină,
să cânte în surdină
un colț de stea calină.

sărutul să ne fie
treziri din reverie
un început de vrie
reală, simplă, vie.

să nu mai crezi că-i vis
frumos, dar tot proscris
că nu-s trăiri cu bis
și după toamnă abis.

și să te vezi zâmbind,
când îți valsez prin gând
să te trezești visând
real, intens, sperând

să mă dorești cu tine
și azi, și-n ani, și mâine
că “noi” nu-i poezie,
ci doar debut în veșnicie

iar eu nu-s doar în șoapte
sărut ce-i așezat pe pleoape
și zâmbet la sfârșit de noapte,
sunt darul tău, eternitate... 

17 decembrie 2013

De ce ești tristă?

De ce ești tristă iar, ce te frământă,
În noaptea asta albă dintre stele
Când doar căderea fulgilor de stea
Mi-aduce veste de pe buza ta?

Tu iar îmi taci amar, pierdută-n timp,
Și nici ecoul cald din palma ta
Nu mai străbate spațiul temporal
Să-mi spună că ți-e dor, că n-am habar.

De ce îmi taci și azi și ieri și nu știu mâine,
Când ai atâtea să îmi spui, să faci,
Când liniștea aceasta nu ți-e haina
Pe care-n viața mea ai vrea să o îmbraci?

Ce vrei, să-mi fie dor de tine doar alene
Când încă simt cum gheața de la ultimu-ți cuvânt
Mi se topește alert și lent, absurd
În minte, suflet și în vene?

Tu iar ești tristă, ce te mai frământă?
Că iar îmi taci amar, pierdută-n timp
De ieri, de azi, și nu știu mâine,
Și simt în toate ale mele că-i absurd.

Pictură semnată Kevin Beilfuss

14 octombrie 2013

Bip, bip, bip!

Bip, bip, bip! Sunetul aparatului ce-ți măsoară viața îți sună înfricoșător.
O venă, avem nevoie de o venă să punem perfuzia, își spune doar pentru ea asistenta de la Urgență.
Pic, pic, pic! Picături de cloruri urcă agale prin toate ale tale. Ai vrea să dormi, dar sunetul aparatelor se transformă într-un ciocan care-ți lovește obraznic liniștea.





Tip, tip, tip! Tiptil te agăți de linia trasată de un îndrumător și ești dus să te fotografiezi pe dinăuntru. Aștepți . . și o dată cu tine așteaptă și preotul de la capelă să termine slujba. Vocea îi răsună pe holul de la Radiografii, îți sună a moarte cântecul lui, a adio, a sinistru, a “neviață”.
E sărbătoare șoptește cineva.
Tac, tac, taci! Te întinzi din nou, ești obosit. Oameni în halate colorate se agită în încăpere, îți explică ceva. Nu înțelegi ce.
Bip, bip, bip! Ți-e teamă, dar nu contează . . . atâta timp cât se aude sacadat mașinăria, ești încă viu!




24 iulie 2013

...n-aș mai putea muri niciodată


 Dragostea mea, să mă lași să plec înaintea ta pentru că n-aș putea, n-aș vrea, n-aș suporta să-mi trăiesc diminețile fără de tine.
Să nu mă lași să-ți privesc plecarea, să încerc să o înțeleg, să o pot, să o tac.
Poți să nu-mi mai vorbești niciodată, să nu-mi mai vii, să nu-mi mai zâmbești, poți chiar să mă urăști, dar să nu pleci. 

Cu dor am să-ți zâmbesc numai să te știu că ești, că râzi, că ierți, că știi, că poți și că ai de ales să-mi mai vii.
Chiar și la un mijloc de gând sau la un capăt de braț străin .. rămâi.


Să nu pleci înaintea mea, pentru că după tine n-aș mai putea muri niciodată.

Aș fi condamnată să privesc, să mă întreb, să te strig, să mă plâng, să regret, să nu pot, să aștept, să sper și să te chem. 
Mereu! 

10 mai 2013

Să-ți scriu


                                                                           - Ionel Simota -
De trupul meu se sparge trupul mării,
Te port în gând, deși nu știi nimic,
Îți cânt cu freamătu-nserării
Și umbra dintre valuri ți-o ridic.





Sărutul mi se sparge chiar pe buze
Și nu e loc ca să-ți mai spun că doare,
Cu melci, cu scoici, cu soare și meduze
Îți scriu acum, ființă-ncântătoare...

Corăbii trec prin mine și îmi fură
Cel mai frumos poem pe care-l știu,
Din versuri moare câte o măsură,
Dar mă-ncăpățânez și tot îți scriu.





De-ar fi furtună marea și pustiu
Și de-aș orbi, tot aș putea să-ți scriu...


13 martie 2013

O piesă tandră

Aseară a fost prima dată când am văzut-o pe Maia Morgenstern jucând teatru și a fost magic. 

"Tragedie dentară" de la Teatrul Evreiesc de Stat mi-a răsunat în simțuri a tandru, a tragic, a tulburare.
Da, a tandru, în ciuda subiectului cumplit. Nu știu de ce, pur și simplu tandru. 

Povestea a doi părinți evrei care își "pierd" ambele fete (pe una în mâinile naziștilor iar pe cealaltă în cele ale credinței) mi-a adus o Maia Morgenstern mamă, forță, speranță, durere, soție. 

Într-una din scene, trei dintre cele 4 personaje stau nemișcate în timp ce povestitorul deapănă povestea.

Câteva secunde bune, cât a durat monologul, Maia Morgenstern a rămas țintuită în momentul său fără de viață și mi-am dat seama că asta este cea mai bună descriere a sa, o actriță "înțepenită" într-un talent aflat dincolo de orice cuvânt.

Despre bucățile neașteptate de umor ironic, umor de viață, și despre muzica Adei Milea, care însoțește această drama a Holocaustului într-un mod sfâșietor, nu pot să spun decât că au adus un plus covârșitor năucirii mele. 

Andrei Finți, soțul dentist al mamei sfâșiate de dorul fetelor, mi-a "apărut" surprinzător în preferințe. Recunosc, este incredibil de bun în acest rol.

Toate trec, toate pot fi suportate, toate câte ni se întâmplă sunt din viață,  sunt viață. 
"Tragedie dentară" este o piesă despre fiecare dintre noi, despre pierderile ce nu fac sens uneori, despre iubire în forma ei cea mai pură și naivă, este o piesă pe care trebuie să o vezi cu sufletul. 


13 decembrie 2012

Astăzi mi s-a întâmplat un om bun



astăzi am trăit un gest frumos
un "ceva" făcut fără motiv, fără explicații, fără greutate
astăzi mi s-a întâmplat un om bun
am zâmbit și mi-am spus din nou că nu, viața nu e pe zile
viața e pe atingeri de suflet, pe oameni frumoși, pe adunări de zâmbet

13 octombrie 2012

Te iubesc! Așa, și?

Doar iubirea nu este suficientă ca o poveste să fie, am spus asta mereu. 

Viața te așează adeseori în faţa unor situaţii în care confesiunea “Te iubesc!” este urmată de întrebarea dureroasă “Aşa, şi?”. Sunt atâtea şi atâtea care trebuie să însoţească dragostea încât nici n-ai avea timp până la următorul suspin să le înşiri spre înțelegere.
Ai om frumos în faţa ta, om bun care ar vrea cu tine, dar nu poate sau pe care nu ţi-l permiţi tu, aruncând o privire peste timp.

Şi atunci ce faci? Te mulţumeşti cu mărturisirile de dragoste şi cu dorinţa, încercând ca asta să fie suficient sau scrii “punct” în faţa unui om care te vrea, dar care nu te poate, un om pe care nu îl poți nici tu?



Şi apoi, după ce spui că e gata, ce faci cu dorul şi cu gândul că poate din iubire ar fi venit totuşi şi restul?

13 septembrie 2012

Mi-e iar septembrie!



Mi se întâmplă toamnă cu examene, cu vis de copilărie ce se transformă pagină cu pagină în real, cu aniversare - care îmi tot aleargă nebună spre o cifră rotundă-, cu ațipiri în zori, cu bagaje ce se înghesuie frumos în ușă, cu gând de ai mei și de cald.

E septembrie și-mi freamătă a liniște și a așteptare de ploaie care să-mi spele tot praful de pe lunile întâmplate.

                               În sfârșit, ești toamnă!

3 august 2012

Bucuria mea blondă, La mulţi ani!


Răzvan, eşti una dintre cele mai mari bucurii din toată viaţa asta a mea. 

Să ne rămâi la fel de frumos, de sănătos, de cuminte, de adunat, de talentat şi de iubitor cum eşti acum în prag de buletin. :)

Te iubesc, ştii doar! :-*




6 iulie 2012

La mulţi ani cu frumos, Andrei!


Ştiu că eşti cuminte, frumos, deştept, harnic, ascultător, amuzant, visător, talentat, fermecător şi european cu drepturi. :P

Ştii că te iubesc şi-ţi sunt mereu aproape.


















La mulţi ani cu frumos, cu cald, cu linişte..cu noi! 

7 iunie 2012

Sunt zile pe care le-aș da la schimb




sunt zile pe care aș vrea să le sar, să le amân, să le grăbesc, să nu le fi știut orele

sunt zile în care parcă nu sunt eu, nu mi se întâmplă mie, în care îmi pare puțin

sunt zile sub care n-aș mai vrea să mă plimb, să alerg, să plâng

sunt zile după care nu voi privi, nu voi zâmbi, nu voi spune ”îmi aduc aminte”

sunt zile pe care le-aș da la schimb, cu împrumut, de tot





24 mai 2012

Te iubesc!


pentru că ai dat un nou ritm bătăii mele de inimă
pentru că mi-ai adunat toate nu-urile la tine
pentru că fiecare tăcere a ta îmi e cu sens
pentru că și atunci când lipsești te am
pentru că ”acasă” este doar acolo unde îmi zâmbești tu
pentru că mi-e lin și simplu
pentru că toată ploaia asta îmi șoptește: dor
pentru că iată mi-s de neajuns cuvintele când te scriu pe tine
pentru că ești în toate și ești tot



23 aprilie 2012

Un turn albastru, tot albastru



Mă știi că nu pot picta, așa cum aș vrea, pereții sufletului tău cu iubirea mea, că nu-ți pot cânta zâmbetul care îmi tot apare pe portativul din înăuntru, că nu-ți pot rescrie timpul pentru a-ți fi și trecut și că nu-ți pot restaura starea de dinaintea atingerii de dor.


Pot doar să fac din atâtea turnuri care ni s-au construit împrejur unul singur.
Un turn doar al nostru în care să ne putem săruta și aduna strâns sub același vis, aceeași ploaie, același apus, sub aceeași bătaie de pleoapă și de inimă.
Turnul din visul tău.
Un turn albastru, tot albastru.