Pe un refugiu de tramvai

Nici nu mai țin minte de când nu ți-am mai dat o întâlnire adevărată..

Vrei să ne găsim la ceas de seară în fața tramvaiului de peste drum?

Stingerea zilei să mă găsească pe mine la unul iar pe tine la celălalt capăt al refugiului. Între noi niciun străin, poveste sau trecut.

Tu să îmi faci stângaci cu mâna, eu să-ți zâmbesc printre frânturi de chipuri. 
Din când în când aglomerarea de destine, ce zoresc înspre nimicuri, ne va încurca privirea dinspre suflet, dar tu să știi, să simți că sunt acolo și te aștept pentru a pleca. 

Într-un târziu de noapte luminată sporadic, uitați de timp și de real, să mi te apropii și să îmi spui tăcut . . vino, iubita mea!

Nici nu mai țin minte de când nu ne-am mai dat o întâlnire adevărată...

                             tramvai cu cai şi fără şine (1880)

Relaxare pe pistă

      

 

E iarăși seară

                   Iubirea mea, e iarăşi seară
                   Şi-n Cer lumini se sting pe rând,
                   Bătăi de ceas se-aud, povară,
                   Şi timpu-mi curge, eşti iar gând.

un apus în care-mi era atât de dor

                 Şi ploaia-mi lunecă grăbită,
                 Pe tâmple şi pe buze, pe obraz,
                 Se contopeşte iar cu lacrima răzleaţă.
              Ce dacă e târziu? Dorul de tine-mi este veşnic treaz.

deasupra unui gând și a unei lumi

Nu sunt patriotă!

Nu mă pricep la politică, nu mă uit la tv de 6 ani, nu ies la mișcări de stradă, nu vorbesc, nu strig și nu reclam ceea ce nu știu, nu înțeleg și nu mă privește. 

De câteva zile orașul în care stau fierbe. Mișcări de stradă, lozinci, bătăi, furie, manipulare, frustrare, neputință, disperare. 

Cei de acasă mă sună să mă întrebe ce se întâmplă, dacă sunt bine și mă sfătuiesc să stau departe de punctele fierbinți, pline de înjurături și de bolovani. 

Aceste rânduri n-ar fi existat niciodată dacă o amică nu mă suna ieri să mă întrebe ce fac și dacă sunt la ”revoluție”. După ce am lămurit-o că sunt departe de mișcările de stradă, mi-a spus dezamăgită ”aș fi crezut despre tine că ești mai patriotă”. 

Aleg să îi răspund în următorul mod subiectiv:

Nu, nu ader la o mișcare de stradă pe care nu o înțeleg, nu strig președintelui țării mele (care a fost votat de către popor în mod democratic) ”ieși afară javră ordinară”, nu arunc cu pietre și nu agresez nici măcar verbal niște oameni numiți jandarmi, care au poate mai multe motive de reproș la adresa puterii decât mulți de acolo, nu neg sinceritatea actului inițial de revoltă, care i-a scos pe unii din casă, dar blamez turnura luată, nu mă alătur unui grup de suporteri care au confundat stadionul în care spărgeau semințe cu un spațiu public, nu vreau să iau parte la ceva care nu va duce la nimic bun.

Dacă asta se numește lipsă de patriotism, fie.

În așteptarea zăpezii, merg înapoi la studiu.

Ironic sau nu, citesc despre ”agresivitate și toleranță”.