Mi-e vreme zbuciumată

Orice promisiune făcută unei persoane din afara ta, promisiune scăpată, asumată sau necesară, te activează, te obligă, nu-ți dă de ales, te limitează de timp și de altele.

Dar ce faci atunci când îți promiți ție ceva?

Mai poți trage de timp, te mai poți face că nu este urgent, că ai când, că nu este chiar necesar?

Ce faci când rațiunea se lovește de pereții sufletului și îți reproșează că e timpul, că nu se poate altfel, că acum nu-ți mai este dat să alegi?

Te mai poți ascunde, acoperi din nou oglinda care te arată slabă, obosită și nepregătită?

Și dacă te folosești de tot și de toate pentru a-ți forța gândul și trupul să aplice promisiune, ce faci?

Accepți, te opui, cauți a câta oară scuze și soluții la complicațiile create singur?

E vreme în care nu am timp de nimeni, timp în care sunt doar eu importantă și prioritară. Poate voi regreta acest ¨doar eu¨, dar cei dragi mie știu că vor înțelege acest egoism târziu și vor spune ¨de data asta doar tu¨.

Am ales să-mi fac o promisiune care implică multe, am ales să fac totul greu și fără ajutor, am ales că e timpul.

Aleg să-mi țin promisiunea făcută cu orice preț ce va să vină.

Paradoxal sau nu, mi-e vreme zbuciumată, dar mi-e al naibii de liniște.

                      Deși promisiunea mea nu are legătură cu sentimentalul, piesa asta îmi tot curge prin vene

Răzvan, iubirea mea blondă!

  Răzvan are un merit în viața mea care mi-a modificat tot universul, Răzvan m-a învățat să iubesc. M-a învățat să spun, să arăt, să-mi asum aceste cuvinte, această trăire. Nu există conversație vorbită, scrisă, simțită, în care această minune blondă să nu-mi reamintească faptul că mă iubește.

Răzvan este copilul care adesori unește familia, este sensibil, delicat, cu părere care face mereu diferența, este copil responsabil și foarte lipit de sufletul meu.

Glumesc uneori cu el și-i spun că în ciuda tuturor aparențelor și a legăturii dintre noi nu este al meu. Râde și îmi răspunde: ba da, sunt.

Eu și Răzvan ne-am iubit din prima clipă împărțită pe un hol de maternitate, este un ceva atât de frumos și de al meu încât uneori mă copleșește.

Răzvan este . . iubirea mea blondă.

   De ziua ta, puiule, mă rog să-ți fie bine, să fii sănătos, să-ți fie acasă oriunde, să-mi zâmbești mereu cu iubire și cu drag. Îți doresc să rămâi un suflet la fel de cald și de frumos!

De ziua ta, Răzvan, îți repet, ca-n fiecare dimineaţă de 13 ani încoace, că TE IUBESC!

Azi mi-e trist

Andrei, dragostea mea!

N-am crezut că îmi va fi atât de greu să scriu despre un copil pe care îl cunosc și îl iubesc atât și atât de mult, dar uite că îmi este.

Andrei este copil cald și frumos, este puștiul care lasă de la el, care completează o situație cu o glumă și care te ține în brațe atât de strâns încât simți că în acel moment ești cel mai important suflet de pe pământ.

Pe Andrei nu-l poți cumpăra nici prin cuvinte și nici prin cele materiale, părerea lui este a lui și o păstrează.

Pentru Andrei am învățat Crezul în vară lui 1999 atunci când l-am botezat.
Andrei mi-a arătat și m-a învățat căldură și tandrețe, așa cum n-am știut vreodată.

Andrei mă face să râd mereu când situația este prea serioasă și atunci când îl strâng în brațe și-mi spune ștrengar: mă strivești, femeie.

Andrei îmi răspunde uneori la cele neînțelese și tot Andrei își arată îngrijorarea atunci când îl mai cert întrebându-mă cine sunt și ce-am făcut cu nașa lui. 

Andrei este . . . dragostea mea.

De ziua ta, puiule, mă rog să-ți fie bine, să fii sănătos, să-ți fie acasă oriunde, să-mi zâmbești mereu cu iubire și cu drag. Îți doresc să rămâi un suflet la fel de cald și de frumos!

De ziua ta, Andrei, îți repet, ca-n fiecare zi de 12 ani încoace, că TE IUBESC!

Pe un refugiu de tramvai

Nici nu mai țin minte de când nu ți-am mai dat o întâlnire adevărată..

Vrei să ne găsim la ceas de seară în fața tramvaiului de peste drum?

Stingerea zilei să mă găsească pe mine la unul iar pe tine la celălalt capăt al refugiului. Între noi niciun străin, poveste sau trecut.

Tu să îmi faci stângaci cu mâna, eu să-ți zâmbesc printre frânturi de chipuri. 
Din când în când aglomerarea de destine, ce zoresc înspre nimicuri, ne va încurca privirea dinspre suflet, dar tu să știi, să simți că sunt acolo și te aștept pentru a pleca. 

Într-un târziu de noapte luminată sporadic, uitați de timp și de real, să mi te apropii și să îmi spui tăcut . . vino, iubita mea!

Nici nu mai țin minte de când nu ne-am mai dat o întâlnire adevărată...

                             tramvai cu cai şi fără şine (1880)

Relaxare pe pistă

      

 

E iarăși seară

                   Iubirea mea, e iarăşi seară
                   Şi-n Cer lumini se sting pe rând,
                   Bătăi de ceas se-aud, povară,
                   Şi timpu-mi curge, eşti iar gând.

un apus în care-mi era atât de dor

                 Şi ploaia-mi lunecă grăbită,
                 Pe tâmple şi pe buze, pe obraz,
                 Se contopeşte iar cu lacrima răzleaţă.
              Ce dacă e târziu? Dorul de tine-mi este veşnic treaz.

deasupra unui gând și a unei lumi

Nu sunt patriotă!

Nu mă pricep la politică, nu mă uit la tv de 6 ani, nu ies la mișcări de stradă, nu vorbesc, nu strig și nu reclam ceea ce nu știu, nu înțeleg și nu mă privește. 

De câteva zile orașul în care stau fierbe. Mișcări de stradă, lozinci, bătăi, furie, manipulare, frustrare, neputință, disperare. 

Cei de acasă mă sună să mă întrebe ce se întâmplă, dacă sunt bine și mă sfătuiesc să stau departe de punctele fierbinți, pline de înjurături și de bolovani. 

Aceste rânduri n-ar fi existat niciodată dacă o amică nu mă suna ieri să mă întrebe ce fac și dacă sunt la ”revoluție”. După ce am lămurit-o că sunt departe de mișcările de stradă, mi-a spus dezamăgită ”aș fi crezut despre tine că ești mai patriotă”. 

Aleg să îi răspund în următorul mod subiectiv:

Nu, nu ader la o mișcare de stradă pe care nu o înțeleg, nu strig președintelui țării mele (care a fost votat de către popor în mod democratic) ”ieși afară javră ordinară”, nu arunc cu pietre și nu agresez nici măcar verbal niște oameni numiți jandarmi, care au poate mai multe motive de reproș la adresa puterii decât mulți de acolo, nu neg sinceritatea actului inițial de revoltă, care i-a scos pe unii din casă, dar blamez turnura luată, nu mă alătur unui grup de suporteri care au confundat stadionul în care spărgeau semințe cu un spațiu public, nu vreau să iau parte la ceva care nu va duce la nimic bun.

Dacă asta se numește lipsă de patriotism, fie.

În așteptarea zăpezii, merg înapoi la studiu.

Ironic sau nu, citesc despre ”agresivitate și toleranță”.