Ca ființă umană înzestrată cu sentimente nobile, cu puterea iubirii de aproape, cu conștiință, ai crede că nu se poate trece prin viața asta cu ochii închiși, cu sufletele baricadate doar între interese proprii. Ai spune că nu se poate ca un soț care a făcut cu o femeie 7 copii să nu aibă timp să vadă cum sufletul de lângă el se chinuie cu demonii minții de atâta amar de timp. Ți-ai dori ca o întreagă familie să nu se amăgească în fața unui aproape care a încercat de două ori să se sinucidă și care este lăsat să iasă la plimbare cu copiii săi minori.
Zilnic încerc să citesc doar în fugă titlurile din ziare, atât cât să mă păstrez ancorată în realitate, dar vestea dispariției unui tată cu doi copii m-a țintuit în fața presei scrise și a celei vorbite. Am urmărit căutările, strigătul mamei de fetiță ce avea doar 3 ani, solidaritatea oamenilor care au împărțit fotografia pe paginile lor de socializare, speranța fiului rămas acasă că nu va duce toată viața povara ultimului telefon dat de criminalul sinucigaș, naivitatea surorii care credea că fratele doar încearcă să-și sperie rudele.
N-am avut tăria să citesc conținutul știrii care anunța tragedia pe care o anticipasem cu toții. Sunt revoltată, furioasă, tristă!
”Nu se poate!”, strigă rudele care par să nu înțeleagă nimic. BA SE POATE, ba se poate ca un om care dădea semne de dezechilibru să facă o nenorocire, ba se poate ca în lumea lui, pe care nu ai vrut, n-ai știut să o vezi, s-a petrecut ceva groaznic, ba se poate ca după ce te-ai axat doar pe viața ta să te întrebi retoric ”oare ce i s-a întâmplat?”.
Avem timp să ne pierdem clipele într-aiurea, să emitem judecăți de valoare cu privire la viața altora, avem timp să facem sex neprotejat în numele credinței și să-i lăsăm pe alții să ne crească copiii, avem timp să judecăm după final și să urlăm de neputință, dar nu avem timp să îl cunoaștem pe cel de lângă noi, să îl vedem cu adevărat, să îi auzim furia, zbaterea și neputința.
Știu și am văzut cum este să accepți și să înțelegi boala unei ființe dragi, știu că ai nevoie de o forță năucitoare să lupți cu omul pe care îl iubești, să faci pentru el ceea ce nu mai poate face singur, știu că nu este ușor să accepți. Nu, nu spune nimeni să ne apucăm cu toții de studii aprofundate despre psihicul și comportamentul uman pentru a preveni sau vindeca toate astea, nu trebuie să ne rupem de viața noastră sau să facem cine știe ce sacrificii pentru a ajuta. Este suficient doar să privim cu adevărat, măcar o dată pe zi, la oamenii dragi de lângă noi. Este suficient să simți schimbarea, să te întrebi și să ceri ajutorul celor care ar putea ști.
Și-a ucis propriul destin sau pe al altora pentru că era trist sau slab, pentru că Dumnezeu i-a cerut, pentru că nu mai era iubit de femeia de lângă el, pentru că avea motive să sancționeze un comportament considerat în mod subiectiv nepotrivit sau pentru că s-a certat cu omul drag, asta ne spunem între noi ”supraviețuitorii”, ”puternicii”, când ne așezăm la o șuetă despre destinele altora.
Nu, nu religia îl împinge la suprimarea vieții celui de lângă, nu lipsa de iubire a unei femei, nu dorința de a pedepsi, nu trădarea îl fac să spună ”gata” pentru el și pentru cei dragi, nu. Boala face toate astea din cel de lângă tine, o boală care NU TACE, o tulburare a sănătății mentale care DĂ SEMNE clare, încearcă să atragă atenția, să strige: sunt aici, voi prelua controlul asupra omului pe care îl iubești, privește-mă, încearcă să mă înlături, cere ajutor, cel drag ție îmi este în putere, FĂ TU CEVA pentru că el nu mai poate.
Citesc zi de zi despre comportamente deviante, despre crime și criminali, despre sinucideri . . și tot zi de zi îmi confirm că facem cu toții parte din acest angrenaj al purtării de culpă prin nepăsare, prin neimplicare, prin egoism, prin negare.
Într-una din scene, trei dintre cele 4 personaje stau nemișcate în timp ce povestitorul deapănă povestea.
